Aud destul de des formularea “mintea românului de pe urmă”.
Nu-s de acord cu formularea asta pentru ca e citata in mod gresit. Proverbul intreg ar fi, din cate stiu eu: “Dă-i, Doamne, românului mintea (cea) de pe urmă!”.
Ar fi mai puțini sfătoși pe lume
dacă ar învăța (ei, sfătoșii)
din greselile celor care
le-au ascultat sfaturile.
“In umblarea mea prin lume prin ispitele haine”, am ajuns iarasi prin locuri cu denumiri cel putin nostime. Asadar, editia mai 2016. :D
oameni comozi. scuze, mocozi.
cat una, cat alta.
uliul rarait?
Urzit-am plan de a vizita ceva munti in partea Maramuresului. Si-acuma asculta ce “îmbărbătări” primirăm (majoritatea chiar de la cei din partea locului!):
“E departe…”
(de parca as putea aduce muntele mai aproape)
“Sunt anuntate ploi… chiar nu ai ce face pe munte daca ploua…”
(cu toata programarea de care-s capabil, vremea nu o pot programa)
“E frig. E zapada acolo! Si cand am mers vara am murit de frig!”
(si totusi traieti, vad…)
Intrucat
avem doua urechi si doar o gura pentru a vorbi mai putin si a asculta mai mult,
oare tot de aceea
gura este prevazuta sa se închidă, dar urechile nu?
Și atunci, decât ca
intotdeuna calauzindu-te dupa minuni
sau niciodata luandu-le in seama,
doar de minune ajunge-vei.
Comentarii recente