• RSS
  • Delicious
  • Digg
  • Facebook
  • Twitter
  • Linkedin
  • Youtube

Cum mi-am vândut bicicleta cea minunată

AlexB marți, 12 martie 2019, 20:15 fara comentarii

Știu ca nu i-a fost deloc ușor sa poarte în spate un asemenea om cu greutate, în atâtea locuri faine. Asa ca am socotit ca i-a venit vremea s-o vând.

Bicicleta cea extraordinară o țineam într-o boxă din blocul unde a stat soția în chirie când era studenta, bloc la vreo 10 minute de mers pe jos. Doamna la care a stat în chirie e tare amabila și ne lasă să folosim în continuare boxa. Boxă, în contextul acesta, se referă la un spațiu din beciul blocului, o încăpere micuță închisă frumos cu lacăt. Mda, când am auzit prima dată de conserve ținute în boxă n-am știu care e scopul: zacuscă muzicală sau muzică zacuscoasă studențească.

Am pus anunț pe facebook market și olx. Un tânăr s-a arătat interesat de bicicleta cea nazdravana. A rămas sa ma sune după 18:00. La 18:01 m-a sunat. Semn bun, mi-am zis. E nerăbdător sa intre în posesia ei. Ne vedem în 10 minute i-am zis, si am dat fuga la boxă.

Când am ajuns acolo, surpriză. Nu mai funcționa cheia de la interfon. Nu puteam să intru în bloc. Într-adevăr doamna ne întrebase în urmă cu câteva săptămâni dacă ne mai merge cheia, căci a ei nu mai mergea. Pesemne se schimbase ceva la interfon.

Îmi zic: lasă, că vine careva acasă sau pleacă de acasă și mă va lăsa să intru, că ardelenii sunt cumsecade.

Dar îmi dau seama ca am un lapsus: cum o cheamă pe doamna? Dacă zic sa ma lase cineva înăuntru, din partea cui am eu pretenția asta? Știam doar ca stă la etajul trei. Vorba vine: nu locuiește ea acolo, ci apartamentul e la etajul trei.

Mă uit pe lista de la interfon și găsesc numele meu care-l cautam: Brădioară. Asta era! Buuun. Am nume, dar nu am cui adresa rugămintea. Nu venea, nu pleca nimeni.

Uitându-mă prin ușa de la intrarea în scară, observ ca ușa din spate e deschisă. Oh, ce bine. Ma voi duce prin spate, ca am mai intrat odată pe acolo. Și numa’ bine că nu mă fac de râs cu omul. Chiar îmi spusese ca nu ar vrea sa vină degeaba.

Zis și făcut. Intru în scara blocului prin spate. Dar când să deschid ușa de acces în beci, era închisă! Ușă care niciodată nu mai fusese încuiată, deși nu mergem noi prea des pe la boxă. Da’ fix acum trebuie să fie și asta încuiată, când mă grăbesc!

Nu-i bai. Aveam la chei și cheia de la yala. Dau sa deschid, nu merge. Fantastic! Deci aveam trei chei: de la interfon, de la ușa de acces în beci și de la boxă. Nu-i chiar cel mai plăcut sentiment sa realizezi fix când te grăbești ca două din ele nu mai funcționeze.

Ce-i de făcut? O sun pe soția și o rog s-o sune pe doamna Brădioară și s-o întrebe cu cine să iau legătura pentru a putea intra în beci. Specific că mă grăbesc.

A sunat-o. Dacă ar fi sa scriem ce au vorbit, nu ne-ar ajunge spațiul. Cred ca au depănat amintiri de când era soția la facultate sau au schimbat ceva rețete de cine știe ce mâncăruri. Sau poate doar stăteam eu ca pe ace.

Într-un final primesc informația cea mult așteptată: trebuie sa bat la parter, la prima ușă pe dreapta. Domnul are și el cheie. Să speram ca e acasă.

Bat, iese doamna.

– Sărut mâna. As dori sa intru în beci, dar e închis și am înțeles ca aveți dvs chei. Aaa, din partea doamnei Brădioară sunt.

– Cea de la etajul trei?

– Da! Doamna Brădioară de la etajul trei.

Și îl strigă pe soțul:

– Adu te rog cheia de la beci. Vrea băiatul intre în beci. Din partea doamnei Brădioară de la etajul trei este.

Și vine domnul cu cheia împărăției. Simțeam că în sfârșit lanțul de ghinioane a luat sfârșit. Ce ușurare! Dacă n-o fi bună acum nici cheia de la lacăt? îmi da târcoale minții un gând mic, negru și rău. Taci! i-am zis.

Și vine domnul cu cheia sa deschidă ușa becului. Și nu merge nici a lui!

– Ce-i aici?! Au schimbat yala, cred.

Si îmi zice asta pe un ton calm, resemnat, ardelenesc. Dar mai încearcă un pic și reușește.

– Știi care-i treaba? Cheile astea sunt făcute copie după copie după copie. De aia nu prea merg. Și a ta ar trebui sa meargă.

Știa acum să-mi dea sfaturi, trecut fiind de acest obstacol. Mai încercăm cu cheia mea, dar a mea nu mergea nicicum.

Oricum eram bucuros ca am putut intra. Imi lasă cheia lui, ma roagă să închid când termin și să-i bat la ușă ca să-i dau cheia. Ma asigură că nu e nici un deranj. Spirit ardelenesc, am zis.

Aprind lumina în beci, cobor în grabă scările în același timp pregatindu-mi cheia de la lacătul boxei.

Când să bag cheia în lacăt, constat că a nu e lacătul la locul lui. Dar ce?! Nu e nici ușa de la boxă! Dar vai! Nici nu seamănă beciul!!! Așa ceva…

Constrâns fiind de evidențe, recunosc ca am greșit beciul. Ies și închis ușa. Toc toc toc, la ușa domnului cu cheia.

– Am adus cheia. zic.

– Ai terminat deja? Ma întreabă el vădit uimit nevoie mare că un ardelean poate termina așa rapid o treabă.

– Da, da. Zic eu sperând să nu trebuiască să dau multe detalii.

– Auzi… Îți las cheia să-ți faci copie ca să ai când mai vii. (spirit ardelenesc, repet)

– Aaaa, nu. Lăsați. Ca nu vin așa des. Mulțumesc! Poate o întreb pe doamna Brădioară de la etajul trei.

– D-apoi cine știe când o întâlnești pe doamna Brădioară de la etajul trei? Poți s-o iei pe asta. Nu-i nici o problema.

Cu toate ca era insistent ca un ardelean care te îmbie cu mâncare, n-am luat cheia. Ne salutăm și plec spre ieșire.

Ies acum prin față, normal. Eram convins că atunci când am dat înconjoriul blocului ca să intru prin ușa din spate, am nimerit la altă ușă. Convingerea mi-a fost risipită când am văzut ca totuși pe lista de la ușă apare Brădioară. Cum că adică asta e ușa, totuși?!

Mai trag o privire în jur, și vad că – hopa! – mai are blocul o ușă. Ha! Mă duc acolo. Și iată că apare și pe lista de la ușa aceasta nume Brădioară. Cheile potrivesc toate de data asta, scot bicicleta cea frumoasă în stradă bucuros fiind ca încă nu a venit omul. Bucuria oricărui întârziat căruia ii place să fie punctual: să întârzie și celălalt .

În timp ce-l așteptăm, meditez la faptele tocmai întâmplate. Ehh, îmi zic. Se întâmplă. Ce?! Columb nu a vrut să ajungă în India și a ajuns în America? Pe lângă a lui, greșeală mea e atât de mică!

Meditația îmi e întreruptă când văd pe unul că încearcă să sa parcheze cu spatele într-un loc de parcare liber. Ceva parcă se întâmplase. Văd ca un indicator (de pistă de biciclete) din spatele mașinii dârdâie. Bănuiesc ca nu de frig… În același timp, până să apuc sa zic ceva, omul mai dă o dată și mai tare în el, de-l îndoaie de-a binelea.

– Hey! Este un stâlp acolo!!!

– Ioi! Am crezut ca nu pot urca pe bordură…

Se dă jos și constată daunele: bara spate șifonată, aripa frecată. Apoi se îndreaptă spre mine:

– Alex?

– Da…

– Cu bicicleta!

In acel moment mi-am dat seama că nu voi vinde eu în seara aceea excelenta bicicletă.

Dar ca să nu zici ca am zis că-ți povestesc cum am vândut bicicleta cea splendidă și ți-am povestit doar cum am vrut s-o vând: am vândut-o peste câte câteva zile unui domn care a cumpărat-o pentru fiul dumnealui. Am lăsat 50 de lei din prețul inițial doar pentru ca nu mai voiam s-o bag în boxa doamnei Bredioară de la etajul trei.

   

Comentarii Facebook

Fii primul care comenteaza! E gratis! :))