Mi-a povestit cineva si consider ca merita repovestit:
Intamplarea se petrece in timpuri demult apuse cand omul nostru, in afara de cele ale bicicletei, nu avea alte roti. Asa se face ca mai lua uneori tramvaiul cand avea bagaje mai mari, mai grele si/sau mai multe. Urbea nu era asa aglomerata de masini, dar tramvaiul era aglomerat.
Si imagineaza-ti un om bine, impopotonat ca un pom de craciun, in ambele maini cu bagaje, in aglomeratia din tramvai, incercand din rasputeri sa-si mentina echilibrul in tramvaiul care-l legana ducandu-l spre destinatia finala.
In fata lui o domnisoara, dar fata cu spatele la el. La un moment dat fata – nu se va sti niciodata din ce motiv – se intoarce spre el, astfel ca pentru cateva clipe amandoi sunt fata in fata. Moment in care are loc alinierea planetelor, eveniment care nu produce franarea tramvaiului, ci altceva mai neasteptat: omului ii vine sa stranute. Luat prin neasteptate, cu mainile ocupate. Si nu te poti impotrivi stranutului, asta se stie din mosi-stramosi. Cel putin nu cu mainile ocupate.
Ce a urmat nu este greu de inchipuit.
